Ultima etapă a comunizării României, și cea mai îndelungată în timp, a reprezentat-o colectivizarea forțată a agriculturii. Ea a debutat, oficial, în primăvara anului 1949, dar măsuri de natură politică și legislativă, în acest sens, au fost luate imediat după instaurarea guvernului Groza, la 6 martie 1945.
Decizia finală privind asaltul regimului comunist asupra lumii rurale a fost luată tot la Moscova, în anul 1948, când conferința Cominformului a decis colectivizarea totală a țărilor din sfera de influență sovietică. Din punct de vedere administrativ, în anul 1949 Sălajul era, încă, județ de graniță. În urma reformei administrative din anul 1925 au fost arondate județului Sălaj plășile Carei și Valea lui Mihai. Împreună cu plasa Tășnad, sunt zone de câmpie, cu terenuri fertile, în timp ce în restul județului predomină, în general, dealurile.
Primul pas concret pe drumul colectivizării agriculturii a fost „lichidarea resturilor moşiereşti”, adică a proprietăţilor de 50 hectare, rămase în urma aplicării legii de reformă agrară din 1945. Acest „act banditesc”, după cum remarca reputatul istoric Dumitru Șandru, a avut loc în noaptea de 1 spre 2 martie 1949, denumită și „Noaptea moșierilor”. Decretul 83/1949, în baza căruia s-a desfășurat operațiunea, a fost publicat în Monitorul Oficial abia a doua zi, pe data de 2 martie 1949. „Lichidarea resturilor moșierești”, cum numea propaganda comunistă operațiunea de confiscare a proprietăților peste 50 de ha, s-a desfășurat în mare secret, astfel că a fost anihilată orice încercare de rezistenţă a marilor proprietari. Acţiunea dură de confiscare a fost urmată de arestarea şi deportarea unui mare număr de familii de mari proprietari, denumiți cu termenul de „moșieri”, şi chiar de ţărani mijlocaşi. Chiar dacă decretul prevedea exproprierea, în fapt confiscarea proprietăților peste 50 ha, în practică nu a fost respectată nicio regulă.
În judeţul Sălaj au fost expropriate 140 de moşii, cu o suprafaţă totală de 8.804 ha. și au fost preluate un număr de 135 de imobile. Deşi în Decretul 83/1949 nu se specifica nimic referitor la persoanele cărora le-au fost confiscate bunurile, acestea au fost obligate să părăsească localitatea, stabilindu-li-se domiciliu forţat. Din judeţul Sălaj au fost arestate un număr de 281 persoane, care au fost deportate la: Gherla, Dej, Reghin, Turda, Târgu Mureş, Alba Iulia, Dumbrăveni, Aţel, Sfântu Gheorghe, Răstoliţa, Odorheiu, Miercurea Ciuc şi Deva.
Proprietățile funciare confiscate prin Decretul 83/1949, imobilele, inventarul viu şi mort au trecut în proprietatea statului, constituind baza materială principală a Gospodăriilor Agricole de Stat.
În perioada 3-5 martie 1949 a avut loc Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, în cadrul căreia s-a dat jos „masca” folosită până în acel moment și s-a declanșat, oficial, procesul de colectivizare forțată a agriculturii în România sau „transformarea socialistă a agriculturii” cum o catalogau liderii comuniști. Politica față de țărănime a fost exprimată în mod clar de către secretarul general al P.M.R., Gheorghe Gheorghiu Dej, care parafrazează o lozincă a lui Lenin: „Politica noastră faţă de ţărănime trebuie să fie clară: ne sprijinim pe ţărănimea săracă, strângem alianţa cu ţărănimea mijlocaşă şi ducem o luptă neîntreruptă împotriva chiaburimii”.
O primă etapă a colectivizării forțate a agriculturii s-a desfășurat în perioada 1949-1953, până la moartea dictatorului Stalin, după care se observă o încetinire bruscă, până în anul 1956.
În acest context, perioada cotelor impuse de către statul comunist este percepută de oamenii mai în vârstă din satele sălăjene ca cea mai cumplită din viața lor. Cotele veneau după cruntul război și alți doi ani secetoși, fiind dublate de impozitele agricole, care creșteau, la fel ca și cotele, în funcție de suprafața de teren deținută.
Creşterea nivelului cotelor, începând cu vara anului 1949, a reflectat agravarea crizei din sistemul alimentar-agricol după declanşarea campaniei de colectivizare. Neputând furniza produsele de strictă necesitate populaţiei de la oraşe, regimul comunist a recurs la colectări masive. De cele mai multe ori, ele luau forma unor confiscări.
Un impuls special în direcția colectivizării l-a dat Congresul al II-lea al P.M.R., care a avut loc în perioada 23-28 decembrie 1955. Considerând că „în țara noastră n-au fost lichidate încă clasa chiaburilor și unele rămășițe ale celorlalte clase exploatatoare”, iar „atâta timp cât clasele exploatatoare n-au fost complet lichidate, lupta de clasă este lege a dezvoltării societății noastre”, trasează sarcinile principale ale partidului pentru intensificarea ritmului colectivizării în cel de-al doilea cincinal.
După înscrierea țăranilor în tovărășii a urmat a doua etapă a acestei tactici viclene: comasarea terenurilor. În acest sens, cei care nu erau înscriși în întovărășiri și aveau terenuri în parcela supusă comasării, li se confisca pământul și primeau altul mai slab calitativ și departe de casă, cu scopul de a renunța la el.
În perioada 27-30 aprilie 1962 s-a desfășurat la București sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naționale, la care au participat 11.000 de invitați, făcându-se aluzie la Răscoala țărănească din anul 1907 când, conform propagandei comuniste, ar fi existat 11.000 de victime în rândul țăranilor. Cu acest prilej, liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej a anunțat încheierea procesului de colectivizare, în urma căreia 96% din suprafața țării și 93,4% din suprafața agricolă au fost incluse în structurile colectiviste.
Cu aceasta lua sfârşit procesul de cooperativizare forţată a agriculturii, ceea ce însemna, de fapt, sfârşitul satului sălăjean interbelic şi a sistemului său de valori tradiţionale. Țăranii care au rezistat presiunilor și nu s-au înscris în colectiv au fost arestați, anchetați de către organele de Securitate și închiși în temnițele comuniste, iar după eliberare marginalizați în întreaga perioadă comunistă, chiar și în anii 90. O altă consecinţă a cooperativizării forţate a agriculturii a fost exodul populaţiei rurale spre oraşe, ceea ce a dus, în timp, la fenomenul de îmbătrânire a populaţiei rurale, care are repercursiuni grave asupra satelor româneşti din ziua de azi.
